Pagini

Și castelu'-i un bordel.

Prințesă, prințul tău a rămas blocat între paginile cărților prăfuite pe care ți le citea mami când erai mică. A fost exilat acolo de zeițele virgine pe vremea unicornilor ca să nu-și mai frângă sufletele crezând că don Juan are o inimă funcțională. Calul alb e doar o născocire a demonilor de sub cearșaf ca să te adoarmă înainte de a te devora de la tălpi până la sâni. Capul nu-l mănâncă niciodată. Trebuie să vezi la sfârșit cum te-au terminat iluziile. Altfel unde ar fi farmecul? Să știi că rigla pe care o porți permanent în geantă ca să măsori pe ascuns nasurile bărbaților și distanța dintre ochi ca să fii sigură că se potrivesc idealurilor tale de frumusețe nu-ți folosește. Ei sunt oameni, nu figuri geometrice. Nici fotomodele. Și apropo! De ce crezi tu că munții nu sărută niciodată cerul? Pentru că niciodată nu vor ajunge la înălțimea și strălucirea lui. Deci, înainte să pornești la vânătoare de perfecțiuni, lustruiește-ți coroana! Dar eu zic să nu mai alergi după curcubeie. Zânele nu s-au așezat niciodată pe ele fără să cadă. Dar dumnealor au supraviețuit pentru că aveau aripi. Ale tale sunt ruginite de la atâta fixativ. Eu știu că-ți place să vizitezi orașul deprimaților, dar vezi că și acolo soarele e tot galben, ceasul tot se rotește, oamenii tot mor, iar afară un țăran încă își așteaptă prințesa. Dar tu ești prea proastă ca să-i vezi ditamai coroana pe care o poartă pe suflet.



      P.S. Uite, Adrian, că te ascult măcar o dată în viață! 
Locurile alea prin care, dacă nu mai treci, oricum nu-ți simte nimeni lipsa. Fie că ești un „Prometeu al cuvintelor” sau un „creator anonim de lumi ascunse”. Dacă inima ți s-a înmuiat și te uiți nostalgic la copii pe stradă sau plângi în fața televizorului când vezi știrea cu studentul medicinist român mort în jocul cu bombe la scară naturală, atunci... Atunci. Punct.
N-am mai trecut de mult timp pe aici. Câtând tăcerea unui vis... N-am mai cântat de mult. N-am mai visat de mult...
N-o să mă plimb cu avionul, dar miercuri (la prânz) voi fi pe Eroilor mâncând înghețată de aia bună de la automat. Și voi avea ochelari de soare ca să-mi ascund lacrimile (știu sigur că, indiferent de rezultate, voi plânge). Dacă vei fi acolo, să știi că voi purta cămașa albastră cu ținte pe umeri și buzunare, blugii negri cumpărați în mai din Mărăști și ghetele din piele neagră cu două mărimi mai mari. Și ele au ținte. Să nu râzi. Poate îți dau voie să mă îmbrățișezi. Dar să nu râzi!
Clujul cu alei pavate.
Asta nu e artă. Sunt numai rânduri. Nici nu mai am sens.

Am să înfund cerul cu nemulțumiri și mările le voi îneca în amintiri și poate atunci, din șoapta risipită-a raiului, va săruta nemărginirea întreg trecutul.

Nu sunt pregătită...

Am încercat să mor! Dar nu! Nu pot! Nu vreau! Am încercat să ucid această pagină în speranţa că, odată cu ea, va muri orice dorinţă de a scrie, orice simţire, orice pornire artistică...umană! Dar a fost aşa! Nu am făcut decât să iau o pauză din a trăi. Şi doare îngrozitor... Sunt nişte tunete înăbuşite în interiorul meu care numai pe hărtie se pot elibera...Iartă-mă destin! Nu sunt pregătită pentru tine...

Mă lupt cu mine să-mi dau voie să trăiesc...



Aida a trecut în necuvinte...
Pax et bonum!
        E.





Afară-n mine

Negrul mut din lume naște fluturi mici de gheață,
Dorințe anomime cad peste eternități sfărșite,
Stigmatizează plopii șosele de visare.

Eu m-am blocat în jocul meu cu pete de cerneală.

Ating cu genele coli de pustiu fierbinte,
Sărut stingheră razele de lună plină,

Pun măști pământului în versuri eronate.

Afară cad copii desculți peste morminte.

Aglomerări de suflete se luptă-n patimi,
În mine viețile se sting.
Fulgere tăcute rup speranțe în uitare,
Eu cânt minuni după minuni în game expirate
.



Anotimpurile inimii mele



             În mine fulgeră cu necuvinte. 
 Se izbesc valuri de dor în venele mele.
 Mi se rup norii sub suspine.
 În neputință se sugrumă orice amintire.
 Mă dor gândurile.

Eu ți-am spus că vreau să pleci,
tu m-ai crezut și ai plecat!

 Tuna în mine cu „Rămâi!!!”,
 „Rămâi!” vuia neomenesc...
 iar sufletul meu aproape c-a surzit de-atâta haos. 
 Vara mi s-a stins sub gene. 
 Mi-a fost frică... Mi-a fost frică!! 

Salcâmii au miros de salcâm și
teiul are miros de tei și este evident.
Eu sunt un om și miros a teamă,
dar primăvara simțurilor tale încă hibernează.

La mine este toamnă
și urlă-ngrozitor...
Cum ne-am separat așa în zile?
Nu-mi da clipa înapoi căci nu am să te chem!
Vino acum! focul care
topește iarna e mai dulce...





Fii alt eu!


Eu, fără puteri, 
Cu durerile-mpărțite în trei ceruri
Îmi voi înăbuși, copile,
Strigătul în versuri
Ca tu să poți visa visele tale.

Tu să nu fii eu!!

Cu sabie de stele sugrumate
Și cu balanța nopților de înger
Tu luptă-te cu orice teamă!

Nu dormi doar pentru că e noapte
Când soarta-și spală rănile
În lacrimile tale.
Nu te gândi că fluturii trăiesc numai o zi
Și nu-ți ierarhiza ființa.
Nu căuta în moarte dovadă c-ai trăit!
Nu îți închide dorurile-n temniți ancestrale
Și scoate-ți fără graniți
Gândurile din sertare.
Lasă-ți aripile la vedere
Și dacă mâna albă cu ură ți le smulge,
Nu te închide în suspinul cenușiu
Din tunetul întârziat.
Nu te-mbrăca în negru cum
Luna se îmbracă-n cer
Chiar dacă fără noapte
Stelele nu strălucesc.

Fii tu, copile, nu fii eu!
Și dacă tu ești eu cu adevărat,
Atunci fii orice altceva.
Fii un alt eu!


                                                                         Lui D.I. (Pentru o eternitate!)

Prietenul meu...




Prietenul meu dintr-un spital de stele,
ai băut vreodată sevă din marea universului de legi?
Nu mă strivi sub ochii tăi albaștri și nu îmi cere infinitul înapoi.
Te-ai întristat acum și dintre buze-ți curg minuni.
Doar lasă-ți părul negru ca să invadeze luna și nu fii egoist în zborul tău.
Eu m-am scăldat în marea cosmică de stele
și am găsit un fulger rătăcit ce sta să se înece.
Mi-a fost atât de multă teamă să-l ating,
Dar l-am luat cu degetele mele de secundă
Și l-am ascuns sub pielea alba-a timpului.
Am vrut să culeg cateva clipe ca să-ți fac un colier,
Dar m-am tăiat într-un minut, iar din rana mea
A început să plouă cu melancolie peste tot Pământul.
M-am bucurat că nu erai acolo,
Dar când m-am întors...nu mai erai nicăieri...

Nu m-ai crezut

Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut,
Că sufletu-i din fire de nisip,
Iar tu ai râs, cu râsul tău superior,
Și l-ai suflat spre cerul mut, spre mult nimic.


Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut,
Că viața mea e albul norilor,
Și tu, tu m-ai atins, biet călător,
Iar eu m-am depărtat și am să mor.

Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut,
Că visele sunt lacrimi scurse-n timp,
Iar tu le-ai șters cu gândul tău
Ca să zâmbesc dinou...dinou...

Ți-am spus, dar tu nu m-ai crezut
Și-ai râs cu râsul tău superior
Când m-ai atins, biet călător,
Și te iubesc! dinou...dinou...




Condamnați





Încet cu sufletu-ncărcat de rele
Ne îndreptăm stingheri și negri spre tăcere,
Spre zidul rece, plin de mușchi amari și umezi,
În care vom dormi uitați de ani o veșnicie.

Eu aici, în cimitirul meu, sub crucea mea de poezie plină,
Sub vântul care o pocnește neîndurător și searbăd,
Ca luna pe un cer pustiu, gri, nebun și mult prea întristat.

Iar tu, cel ce citești acum, nu știu sub ce lemn te vei putrezi
Strivit de bulgări de pământ în care odată te-ai jucat, copil fiind.
Nu știu ce umbre solitare îți vor călca deasupra
Cu gândul doar la ziua lor de ieri.
Și trecând așa, peste coșciugul tău,
Nici nu vor ști că-n luna mai a vieții tale triste,
Cu un alai de mari dureri în inimă de om,
Un fulger ce-a scăpat din temnița divină,
Te-a rupt!

Va ofta o umbra, poate, cu tristețe grea, o sinceră tristețe,
Când va privi la crucea ta sub un torent de lacrimi,
Dar nu pentru ce-ai fost tu, morman de oase putrezite,
Ci pentru ce-o așteaptă și pe ea.

Și-o ceață densă se las-acum în mintea ta
Și-n lacrimă se zbate ochiul tău,
Tu te gandești ca poate am dreptate…
Mai stai numai puțin…
Da…
Acum tu te revolți pe versul meu!
Mai stai puțin…
Așa…
Acum să-ți tacă gândul căci nu, nu sunt un om negativist
Și nu, nu sunt bătut de soartă!
Dar tu și eu chiar ne vom stinge într-o zi
Iar de pe patul care îți va fi calău, întoarce doar un strop de gând la mine,
La mine și la versul meu…

Dorințe reci

Și vreau să scriu cu negru pe perle sfărâmate,
Și vreau să mă joc sadic cu corbii în marea de dorințe-nsângerate,
Și sânge-mi curge ca plumbul de pe tâmplă,
Și sânge-n jurul meu, e sânge și în umbră.

Se îngheagă în regrete înviate, regrete ucise,
Înviate, moarte, născute, ucise iar, reînviate, moarte...
Moarte se întorc sub forma plumbului de sânge.

Și să ne fie lumea gunoi de sub picioare
Când noi, nebuni, cu capul rătăcit printre comete,
Ne luptăm cu noi pierind în veșnicul coșmar de tinerețe,
Și ne luptăm și luptă sfârșitul infinitului din noi.

Nu scriu să văd litere de piatră seacă și murdară
Cum strâmbă umbra pixului nervos,
Dar scriu cu inimă de piatră seacă și murdară
Ca să fiu Dumnezeul nervos al literelor mele strâmbe.

N-a fost iubire,
A fost noroi pe ochi de inimă bolnavă!
N-a fost iubire,
A fost o rază peste glaciara viață!
N-a fost iubire,

A fost fantoma neagră, efemeră, a nimicului în
N-a fost iubire,
A fost doar...
Mint!
A fost iubire!


Dacă te pierzi pe tine, nu mai ai nimic!




Să iau toată furtuna din mine și s-o vărs pe hârtie ar fi prea mult. Ea s-ar transforma în mocirla unui mormânt necălcat. Sufletul meu s-ar pustii și m-aș îneca în temeri. Fulgere de eșec luminează nimicul care sunt. Nu mă mai pot ascunde sub perdeaua de vise. Trebuie să mă lupt cu realitatea pe care trebuie să o trăiesc!
                Dar dacă îmi doresc să mă împac cu mine? „Eu ce caut în viața mea?!”. Poate că vreau să zbor numai pentru a cădea și pentru a mă frânge! Dar dacă mă frâng va fi pentru că am încercat, nu pentru că regretul mă sfâșie!
                Și dacă îmi vând soarta pe vise, ce? M-am zbătut în vicii, iubiri neîmplinite și alcool de tinerețe. „Sunt tânăr, doamnă! Tânăr!”. Nu știu multe despre viață! Poate nu știu chiar nimic, dar am neostoită setea de cunoaștere! Eu știu numai să modelez cerneala! O fac bine sau nu....nu știu, dar numai asta știu să fac. Poate că nu sunt bună de nimic, dar vreau să învăț să fiu eu în nimicul meu.

                                                                                Lui D.I.


Trăiesc într-un vis...

Trăiesc într-un vis. Luna îmi e pat, stelele mi-s lacrimi. În noaptea-adâncă de simțiri lumea nu-i decât poveste.





Pentru D.I. (Voi încerca să fiu mereu aici!)

Auto-exil din fericire




Sunt singura iluzie de pe strada suferințelor mele.
Conturul meu pictat din insomnii se topește sub lacrimi.
Nu știu din ce răsărit am apărut, nici sub ce asfințit voi adormi.
Știu doar că m-am pierdut în absurdul bolnăvicios al mândriilor mele.


Pentru D.I.





Om




Dacă aș putea strânge într-un ghem toată ura care îmi roade existența, atuncii ființa mea ar fi goală de sentimente. Tunetul morții se ascunde înăbușit într-un ungher slinos al destinului meu.
Am văzut norul meu preferat cum atinge alt soare...cum alunecă pe un alt cer... cum se îndepărtează de galaxia simțămintelor mele... Și nu am plâns. Nu am vărsat nici o nenorocită de lacrimă roșie, tulbure.
Îmi plimb razele prin timpuri moarte căuntând un alt „eu”.  
Nu pot înțelege de ce există atât de mulți oameni, de ce păsările nu sfâșie asfințitul în zborul lor confuz sau cum se poate să doară nimicul.Nu pot înțelege de ce există atât de mulți oameni, de ce păsările nu sfâșie asfințitul în zborul lor confuz sau cum se poate să doară nimicul. Căci nu am nimic și totuși mă doare.... Căci nu am nimic și totuși mă doare....


Pentru D.I.

Vis de zbor


Când porumbeii se pierd în Marele-Albastru
neștiuți de clipe cântă spre Zei,
în iubirea lor tainică,

imnuri de stele, solfegii  nebune,
                                          
                                            doar ei și cu ei.

Nu le e frică de Soare-Apune,
nici moarte, nici plumb...
                                           doar ei și cu ei.


 
Când nu vom putea înțelege iubirea,
cascade de îngeri cu miros de tei,
poate pierduți în necuvinte de sticlă
ne vom aduce aminte de...
                                          
                                            de ei și cu ei.

Veșnici, în speranțe-necați și anemici, 

Albi de dragoste, eterni fară vină..doar ei...
                                         
                                            doar ei și cu ei...

Nu-mi aparții


           Sunt pudică. Dacă mă dezbraci de vise, mă ascund în ale tale. Totuși...dacă te urăsc, atunci de ce te iubesc atât de mult? 

Nici speranță...doar iubire...

Mi-am rupt picătura de iluzie
În mici fragmente dureroase de realitate.
Am uitat cum arăta lumina din mine...
Pivesc pe fereastră așteptând ca visul
Să se rupă și el de nemurire,
Să inunde în candoarea lui fiecare suflet.

În fragmente dureroase de realitate
Am fugit să nu mă vadă norii.
Cât le-am fost prietenă m-au mințit cu iluzii.
Mi-au captat toată atenția
Și m-au făcut să plâng în dansul meu.

Am uitat cum arăta lumina din mine
Și cum marea mă chema la viață.
Nu mai țin minte nici luna din nopțile de vară.
Sau mitul copilului ratăcit în fericire.
Știu doar gheața de pe sufletul meu
Pentru că mă arde dorul de mai bine.

Privesc pe fereastră așteptând ca visul
Se mă ducă în eter,
Să se topească ușor în lacrimi,
Să se piardă-n flori de „Nu mă uita”.
Căci el a fost mereu aici pentru mine
Și nu m-a dezamăgit niciodată.

Să se rupă și el de nemurire.
Să se scuture de praf stelar
Și să se sinucidă cu petale de viață.
Să se oprească la picioarele mele
Ca să-l pot strivi și pe el,

El, timpul, care nu știe nimic despre lume.

Să inunde în candoarea lui fiecare suflet
Care strigă spre mai bine.
Albastrul mării să inunde fiecare suflet...
Să nu mai cerșească milă sau credință,
Și nici viață și nici vise, nici emoții,
Nici speranță....doar iubire...


Pentru D.I. (Doar iubire...)

Scrisoare de adio

     Chiar am crezut în zilele de mai. Am adus în mine fiecare rază de soare, am sortit-o morții. De unde era să știu? Nu puteam ști că fericirea se opacizează . E un adevăr fatidic. La fel ca moartea. Odiseea mea plină de vicisitudini se apropie de final. Voi pleca spre lumină. Nu știu când, cum sau în ce împrejurări, dar știu că plimbarea mea pe culoarul pașilor pierduți se termină.
     Nu vreau să vorbesc despre viitor pt că e ceva inexistent. Viitorul nu există; există doar trecutul care îți oferă experiență și durere și prezentul care trece cât ai clipi transformându-se în ieri. Mie dor de copilăria mea, chiar dacă a fost un timp de temeri trecute sub tăcere. Mie dor de bunicul, de nopțile cu lună plină, de...mine!
     Îngerii se arată numai celor care acceptă lumina... Îi văd cum îmi întind mâna. Mă cheamă. Vreau să vin...să fiu pulbere de stele...să fiu mirosul zilelor de mai care m-au ucis...să mă ofer morții cu demnitate stoică...să văd universul în candoarea sa iluzorie...
     Las în umă totul: petale de liliac, vis de-argint, mama, durere și speranță, tata, încredere; tot ce am iubit vreodată voi lăsa uitării.Voi plânge în eter regretul tinereții mele. Sufletul din fragmente de cristal se va îmbrăca în doliu.
    Am luptat, iar adevărata tragedie nu e să mor, ci să mor degeaba. Iartă-mă, existență a inimilor rătăcite. Ucide-mă încet...cu inocență...


Pentru D.I. (Poate ca nu voi fi mereu aici...)
                                         

Parfum de insomnie




    Era copil pictat din lacrimi. Se juca cu nuanța caldă a razelor de soare. Și cerul cefrumos era pe-atunci...
A prins în palme-o buburuză. Ecoul sufletului său de copil i-a șopti: „Zboară-n cer și spune-i Lui să-mi trimită o minune!”. S-a întins apoi pe iarbă și a așteptat.
În asfințit pașii ei s-au împletit stingheri cu praful drumului, iar lacrimile sale au curs stinse: „Dumnezeu nu mi-a dat ce i-am cerut!”. Asfel, fetița care a venit din munți, a rămas tot singură în lumea nouă. Îi era atât de dor de culmile care se ridicau în jurul ei, de caii pe care-i călărea nestingherită, de cum se scălda în râurile cu apă cristalină și de nopțile dormite în fân. De ce au răpit-o din lumea ei perfectă?
În negura singurătății a apărut o licărire, iar în inima sa sentimentele au prins contur. Ținea acum de mână o altă fetiță. Aceasta avea ochii verzi și părul castaniu. Genele sale au măturat toată singurătatea de pe sufletul fetiței, iar zanbetul ei i-a alinat cugetul. A venit ca soarele, dar un soare care nu a mai plecat niciodată.
Acum erau Aida și Erika. Acum fetița cu bucle blonde nu mai era singură. Erau nedespărțite. Împărțeau secretul fericirii.
De puritatea legăturii lor toți îngerii zâmbeau mai dulce. Sinceritatea lor topea partiturile imnului divin. Vântul se oprea să le privească când își zâmbeau.
Iarna stăteau sub aceeași pătură în fața sobei. Vorbeau mereu despre frumos și bine.
Primăvara culegeau ghiocei împreună. Prietenia lor mirosea a flori de cireș.
Vara era numai a lor. Soarele strălucea numai pentru ele.
Toamna, când totul se ofilea, prietenia lor mai tare înflorea. Când plângea cerul, mâinile lor rămâneau strâns împletite sub lacrimile lui.
Așa trecea fiecare an. Rareori fulgere rupeau cerul senin al prieteniei lor, însă apoi soarele bătea mult mai tare și pentru mai mult timp.
Ele nu și-au spus niciodată „Te iubesc!”. Nici nu era nevoie. Nu știau că acea vibrație caldă și amețitoare care le cuprindea când erau împreună era dragoste.
Nu au fost niciodată la fel: când una juca football, cealaltă se juca cu păpuși; când una cânta la vioară, cealaltă avea un set de tobe; una din ele acum se plimbă printre metafore, iar cealaltă rezolvă probleme la chimie.
Atunci, ce le unea atât de puternic? Dar acum? Ce le unește?
Acum, după 10 ani, stelele încă ard mai tare când ele se întâlnesc.
Dacă una din ele nu ar mai fi, atunci pământul, în nebunia lui, ar înghiți cerul și lumea s-ar sfârși. Atunci toți îngerii ar plânge și ar provoca prăpăd cu aripile lor. Zeii ar urla demenți cu inimile zdrobite, apoi s-ar sinucide. S-ar sfârși...
Asta au fost și sunt ele: o minune una pentru alta; dulceața copilăriei; roua dimineții; vraja viselor; aroma sincerității. Nu se mai țin de mână, dar inimile lor bat același ritm nebun al unei prietenii sincere.





Degeba...



Când am văzut cum cerul se rupe
și fragmentele se transformă în îngeri
am picurat sângele meu pe fruntea mării.
Atunci am știut că marea e oglinda glasului tău.
Am încercat să o sparg
și m-am transformat în unduirea unui val.
Când voi ajunge la mal
mă voi izbi de stânci
și voi deveni spuma de care nimeni nu mai știe.
Toate astea pentru tine, îngerul meu marin.





Pentu D.I. (Voi fi aici mereu!)

Logica e aporie!

 Sunt un acord de chitară pe jumătate viu, pe jumătate mut, pe jumătate stins, pe jumătate ud, pe jumătate-nchis și cealaltă jumătate...nici nu știu!
   Unde-i, Doamne, logica? E aporie...
   Stai că suflu surd dragoni care se vor topi în noapte!
   Nu te uita acum căci vreau să ciocnesc două stele ca să iasă unde de melancolie, nu scântei!
   Îl trag pe Hades de-un picior ca să-i amintesc că n-am murit de tot.
   Voi spinteca cerul cu o mișcare de aripă căci dincolo de el poate voi găsi rubinul pierdut al fericirii mele. Ooohh...cât mi-e de dor de roșul său divin...
   Pe-o flacără de amintire îmi sprijin capul obosit. Fir-ar ea de aporie...



Lui Mihai P.  (Nu-s chiar așa dogmatică!) :D

Viață de ceară

Mă-mbrac în alb.
Ascult tăcerea norilor.
Sorb aroma ochilor săi albaștri.
Sărut unbra sufletului meu.
Ating sclipirea.
Mângâi zenitul cu aripile.
   Atâția ani nu am știut cum să trăiesc. Am trăit în moarte de vise, am ucis speranța și-am măturat orice urmă de bunătate. Boala mi-a spulberat credința-n îngeri. Tot ea m-a facut acum să-i vad cum se joacă, naivi, cu razele de soare. Mai am puțin...atât de puțin...numai puțin...voi deveni și eu înger...
   Aștept îmbătată în flori de iasomie, spânzurând fiecare secundă, vorbind cu nuferii și strălucirea aurorelor. Încă aștept momentul când ea va înceta să mai bată ritmul durerii și voi deveni surâs de ceară. Strig regretul minutelor pierdute.
  Acum îmi iau vioara din tocul ei și voi cânta în roșul absurd al răsăritului din mine.

Tabloul lui Zeus


Ieri, pierdută în uitare
A trecut pe lângă mine fericirea.
Avea ochi de fulger, adânci și dureroși.
În ei se oglindea un strigăt sugrumat.
Unde-s zilele în care praful uliței,
Pictat de Zeus în purpuriu,
Dansa cu mirosul copilăriei?
Pe atunci, în graba aștrilor,
Îmi împletea pașii cu inocența.
Nu mai știu cum, vrăjită,
Gâdilam prostește razele de soare.
Ciupeam aroma demenței mele de copil.
Atunci țineam în palme
Buchete de stele și speranță.
Îmi culcam buclele pe Steaua Nordului
Visând către frumos și bine.
Vânam căprioarele cu gandul
Și le parfumam cu zâmbete.
Acum sunt doar un gând,
Mă-nțep în umbra unui vârf de pix
Și plâng sărutul crizantemelor
   ...târziu în noaptea sufletului meu...

Stropi de dorință

     Vreau să evadez din realitate, să mă duc acolo unde cerul se unește cu pământul, unde un tunet e strigăt de înger, unde fluturii sunt roua de pe genele Domnului, unde frunzele de tei nu se ofilesc de durere, unde luna e sclipire de rai, unde umbrele dansează cu nemurirea și sufletul e un pustiu de bine.
     Cred că de acolo lacrimile mele vor fi fulgi de nea, de dragoste, iar suspinul meu va spânzura vântul. Vreau să cred că tristețea mea e numai ecoul unui vis.
     Când îmi vor crește aripi voi zbura sprea negrul nebun din ochiul tău drept.


                                        Pentru D. I. (Voi fi aici mereu!)

Tangoul despărțirii


















De când ai plecat
M-am ascuns în umbra unui crin.
Picături de rouă iau forma amintirilor
Din veacul în care erai încă om.
Fragmente de durere s-au întipărit în valsul norilor
Și în aroma dulce-amăruie a copilăriei mele.

De când ai plecat
Aud cu sufletul un SOL dezacordat de vioară
Și suspinul vântului în amăgiri calde de copil.
Îți aud glasul doar în ecoul ploii din mine
Și, uneori, în spuma valurilor care se izbesc de stânci.
Dorul urlă nebun în megafoanele tristeții de mâine.

De când ai plecat
Ador lumina palidă a lunii în mozaic de vise.
Încerc să ating stelele cu tâmpla, să le sorb nemurirea
În speranța că voi simți atingerea aripilor tale.
Îmbrățișez Luceafărul ce-mi amintește de tine
Si mă îmbăt în cântecul îngerilor.

De când ai plecat
Spulber nebună pământul între pleoape,
Mă veștejesc sub puterea florilor de tei,
Îmi cânt disperarea împreună cu neființa ta,
Pictez porumbeii din fulgi de zăpadă,
Miros a durere si lumânări aprinse...pentru tine...

                                           Tot nu înțeleg de ce veșnicia și nu eu...

                                                                        



-Când te vei maturiza?!
-Azi sunt mai matură ca ieri...
-Când vei învăța că viața nu e un joc?!
-Azi ma joc mai puțin ca ieri...
-Când vei incerca să faci ceva important cu viața ta?!
-Azi trăiesc mai mult ca ieri...
-Când mă vei respecta așa cum trebuie?!
-Azi te respect mai mult ca ieri...
-Când nu mă vei mai supăra?!
-Azi suntem mai aproape de desparțire decât ieri...
-Când îmi vei mulțumi pentru tot ce îți ofer?!
-Azi sunt mai tăcută ca ieri...
-Când vei renunța la fantezie si cerneală?!
-Niciodată!!

Pact cu disperarea

     Cum ai putu pleca? Cum ai lăsat-o aici: un vers de poezie care nu rimează. Ai plecat cum nu se aștepta, când nu credea că vei pleca, când avea mai mare nevoie de tine. Oare cum a crescut ea fără tine?
     Are în suflet fragmente de amintiri dureroase. Absența ta o doare. Atât de mult îi lipsești. Destinul i te-a luat. Este singură. Pe un leagăn de grea sentință se clatină în pustiu. Creionează cu ochii minții chipul tău în suflet.
      Ai făcut-o cu aripi. Viața i le-a luat.
      Ai născut-o din fericire. Se îmbracă în negru.
      Întoarce-te! Vino și strânge-o în brațe. Vrea să simtă respirația ta caldă pe frunte. Vrea să simtă iubirea ta și s-o ignore. Vrea să audă glasul tău mustrându-o și să nu te iau în seamă.
     De ce ai plecat? De ce ai lăsat-o aici, singură? De ce ai ales eternitatea în locul ei?
     Era copil. Nu înțelegea! Te vedea întinsă pe un pat alb de spital și nu înțelegea. Cu mâna ei micuță te-a mângâiat pe față. Erai rece! „Mamă, am venit!”. Ochii ei negrii străluceau de emoție. Aștepta să-i deschizi pe ai tăi și să îi spui cât de mult te bucuri. „Mamă, sunt aici...”. De ce nu te trezeai? Voia să îți spună că a învățat o poezie pentru tine, căci se apropie 8 martie. Voiam să îți spună să vii și tu la serbare, să o auzi recitând numai pentru tine. Știa că vei fi mândră. „Mami, trezește-te!”. Nu înțelegea. De ce nu o luai în brațe?
      Îți privea corpul inert. De ce nu te mișcai? A făcut ochii mari: „Mami, nu ma mai iubești???”, apoi s-au umplut de lacrimi. Ti-a luat disperată mâinile și le-a prefăcut într-o îmbrățișare. Te obliga să o iubești. Dar această îmbrățișare nu era reală...Era rece. O durea. Te strângea puternic și îți săruta fruntea. Tu? Nimic.
      Plângea: „Mami, de ce nu mă mai iubești???”. Aștepta răspuns. „Mami, trezește-te!!!! Mami, uită-te la mine!!! Mami, nu mă mai iubești?!? Mami?!!???!!”
     Era doar un copil. Cum putea ea înțelege că nu te vei mai trezi vreodată? Cum să accepte că nu vei mai deschide ochii, că nu o vei mai lua în brațe sau că nu mai are cui spune poezia la serbare??
      Era atât de dezorientată! Ochii îi erau plini de lacrimi. Simțea că se înneacă. „Mami, de ce nu mă mai iubești??!!? Voi fi cuminte! Promit! Promit! Promit!!!!”
                             

                                             Nu i-ai răspuns nici până azi...

Eu te iert....

     Ieri, mamă, l-am văzut. Nu mă-ntreba cum căci, da, l-am căutat. Își îneca amarul în demeță. Vorbea cu el și nu înțelegea nimic. Doar un bulgăre de nebunie îl ungea ca un sacâz. Un pat! Un pat avea și el, mamă: aleea rece, pavată cu ignoranță ostilă. Singurătatea îi schimonosise fața. Ochii îi erau tulburați de atâta durere. Mâinile-i durijau o orchestră numai de el știută în arpegii haotice. Și sufletul lui...Oh! Sufletu-i era un mozaic de dureri ascunse. Oh, mamă! De ai fi văzut și tu cât de murdar...Am plâns, mi-a fost silă, mi-a venit să fug, mi-a fost rușine, am încercat să dezleg un ghem de amintiri și n-am găsit nimic. Să mă apropii? Și ce să-i spun? „Vino acasă...domnule? tu? nenorocitule de soartă? renegatule? infamule?” Cum să îi spun? Bucle de durere-mi atârnau de suflet.
     Treceau pe lângă el scuipând. În aglomerația trotuarelor și forfota orașului doar el era nemișcat, așa...în zdrențele cu care era îmbrăcat. Își băteau joc de el și mă durea pe mine.
     Viața i-a dat aripi câdva, acum sunt arse de vreme...Aripi arse de vreme.
     Iubită mamă! Aș da viața mea de umbră ca să poți uita că ți-a greșit, să îl primești dinou la tine și să vă iubiți aievea.
     Și cerul îi plângea de milă și vântul îl bocea nebun și norii îi vesteau pieirea și pomii-i împleteau cununa, țărâna-i pregătea mormânt și, mamă, eu plângeam fervent. Ploua infernal.
     Tu inimă de piatră; jurnalul suferinței; rază de iubire; clichet tăcut, înăbușit în lacrimi; aripă a lui Pheonix . Acum când e-n etate, iartă-l! Iartă-l, căci mi-e tată...


                Ușa nu s-a deschis niciodată...        
                                                                                  

M-ai făcut copil...


Aveai 3 ani. M-ai întrebat: „Ce e acela?” și ți-am răspuns zânbind: „Este un fluture”.
-Ce este un fluture?
-O poezie...
-De unde vine un fluture?
-Din iubire...
-Și eu de unde vin?
-Din cer...
-Sunt un înger?
Aveai ochii negrii stralucind de emoția inocenței. Îți priveam buclele blonde vibrând în strălucirea razelor de soare. Pielea ta albă și buzele roșii mă fascinau prin perfecțiunea lor infantilă. Îmi venea să plâng și să râd în același timp...
-Iubire, îngerii nu există...
-Ba da! Eu am văzut! Da! Da! Știu eu...
Atât de naivă... „Cum va face ea față vieții așa...vrăjită de farmecul imaginației? Cum se va descurca când nu voi mai fi lângă ea?”
-Ai visat doar! Visele sunt vise, realitatea este...
Ai început să râzi și m-ai sărutat pe obraz:
-Tot un vis! Ești mai mare ca mine, dar tu nu știi nimic. Realitatea este tot un vis. Mereu ai visat că mă voi naște și...iată-mă aici! Deci viața mea nu este un vis implinit? Visul tău împlinit?
Ce să îți spun? Ce să fac să nu te smulg din reverie ? Eram derutată, iar gândurile tale îcepeam sa le vad și eu aievea defilând prin fața mea...Acum eu eram copil...
-Da, Jess....Ești visul meu împlinit...
-Îngerii se nasc din vise, așa mi-a zis bunica.
Simțeam că nu mă pot controla. O lacrimă rebelă mi-a alunecat pe obraz...
-Nu plânge, mi-ai zis. Eu voi fi mereu lângă tine și voi avea grijă de tine și te voi apăra și...
-Te iubesc, Jess...Te voi iubi mereu...
M-ai stâns în brațe. M-ai făcut copil...

                                                                                                               Surorii mele

Nu e nimic

Privesc spre cer. Văd nemurire.
Privesc o mamă. Văd iubire.
Privesc copii. Văd fericire.
Privesc in gol. Te văd pe tine...
Inger cu chip rebel...Ai apărut, m-ai fermecat si cu suflet hain m-ai răpit din lumea mea inocentă. M-ai dus in inima ta. Nu ma pot elibera. Simt că mă sufoc. Nu e destul loc aici: prieteni, familie, pasiuni și trăiri ascunse. Am adus si inima mea. In ea oricum nu era nimic. Am contopit-o cu a ta. Tu ai devenit prietenul meu, familia mea, pasiunea mea si trairea mea ascunsă. Iar simt că mă sufoc.

                                                                   Pentru D.I. (Voi fi mereu aici!)

Este drept?

Când m-am născut, m-a intrebat cineva dacă vreau să trăiesc sau nu?

Un gând...

     Este incredibil cum viața, în jocul ei cu timpul, te face să uiți ceea ce este cu adevărat important și îți îndreaptă anevoie privirea spre efemer...
     Te face să negi, inconștient, existența unui suflet. Tu știi că există, pentru că te doare.
     Te imbolnăvește cu neajunsuri. Tu ai tot ce îți trebuie: poți respira, inima îți bate.
     Te învăluie în nihilism, incertitudini și temeri. Tu exiști, este cert.
     Nu tu ai ales să trăiești și totuși...despotismul sorții te ucide încet...